După vestitele atacuri raider în vara anului 2011, autoritățile și-au propus să introducă noi mecanisme, care vor proteja investitorii de preluări ilegale. În 2012-2014 au fost adoptate mai multe amendamente la legislație, care aveau ca scop lupta cu fenomenul de „raider” în instituțiile financiare.
Totuși, fiecare set de amendamente a fost urmat de noi preluări abuzive, iar cele inițiate anterior au fost duse la bun sfîrșit. Întrebarea firească este de ce după patru ani dedicați luptei anti-raider, riscurile de preluare abuzivă a acțiunilor sunt la fel de mari și de ce acționarii rămîn vulnerabili în fața raiderilor?
O pistă greșită în lupta anti-raider
Moldova nicidecum nu poate (nu vrea?) depăși complexele vechi. Se mizează nu pe mecanismele economiei de piață și libera inițiativă, ci pe forța birocrației. Legile anti-raider au optat pentru aceeași abordare: cît mai multe interdicții și limitări la efectuarea tranzacțiilor, cît mai multă intervenție și dependență de voința unor funcționari.
În esență, măsurile anti-raider se reduc la 3 aspecte de bază:
- se permite doar vînzarea-cumpărarea acțiunilor emise de bănci, iar alte tipuri de tranzacții sunt interzise;
- tranzacțiile se efectuează sub controlul rigid al organelor de supraveghere, iar investitorii vor respecta cerințe de pre-raportare și post-raportare;
- tranzacțiile ce depășesc 1% din capital se efectuează cu permisiunea BNM; suplimentar, persoana care potențial deține informații interne va efectua tranzacții doar cu acordul CNPF.
În mare parte, nu acționarul sau noul investitor, ci statul este cel care decide cînd, cum și în ce condiții se vor vinde acțiunile instituțiilor financiare. Legile – și implicit tactica de lupta cu raiderii – se bazează pe ideea că doar statul este capabil să apere investitorii, iar investitorul nu trebuie să dispună de mecanisme care i-ar permite să-și apere drepturile. Ultimii ani demonstrează o data în plus că această teză este greșită.
Legislația favorizează raiderii
Cea mai gravă problemă este că legislația oferă raiderilor un șir de instrumente pentru a realiza cu succes preluări abuzive de acțiuni. Iar acționarii onești sunt lipsiți de posibilitatea de a reacționa. Cîteva elemente sunt esențiale în această privință.
Obligația de a fi companie tranzacționată public
Instituțiile financiare – dar și alte categorii de societăți pe acțiuni – sunt obligate per se să fie companii deținute public (pentru detalii a se vedea “Public vs. privat”). Una din consecințele acestui fapt este că instituțiile financiare trebuie să publice diferite informații corporative interne, cum ar fi documentația AGA, deciziile consiliului, unele reglementări ale companiei și alte documente interne. Acest fapt permite raiderilor să urmărească viața corporativă, să cunoască divergențe dintre acționari, să monitorizeze activitatea organelor de conducere și, evident, să folosească aceste informații pentru a dezvolta strategii raider.
În al doilea rînd, odată ce instituțiile financiare au fost forțate să devină “publice”, acționarilor li s-a anulat posibilitatea de a beneficia de dreptul de preempțiune la cumpărarea-vînzarea acțiunilor. Dreptul de preempțiune este un mecanism simplu – dar foarte eficient – de a asigura integritatea acționariatului în companii. El permite acționarilor existenți să aprobe venirea noilor acționari și să aprecieze dacă aceștia nu au interese ostile față de ceilalți acționari. Printr-o decizie neinspirată, societăților pe acțiuni li s-a interzis să aplice dreptul de preempțiune.
De altfel, pînă la mijlocul anilor 2000, legislația permitea societăților pe acțiuni să opteze pentru forma închisă și, respectiv, să aplice dreptul de preempțiune la vînzarea-cumpărarea acțiunilor. Ulterior, conceptul de “SA închisă”, cît și cel de “SA deschisă” a fost eliminat din legislație. Intenția a fost una nobilă și corectă. Se presupunea că toate societățile pe acțiuni vor fi considerate societăți închise; și doar în cazul în care efectuează oferte publice și se listează la bursă, vor deveni publice. Această este practica obișnuită și firească în alte state. Dar reforma a fost realizată exact invers – toate societățile pe acțiuni au fost obligate prin lege să fie publice, fără posibilitatea de a deveni închise.
Obligația de tranzacționare la bursă
Să admitem că un acționar dorește să-și vîndă acțiunile într-o instituție financiară. Conștient de faptul că acțiunile ar putea ajunge în mîinile unor oportuniști care vor crea conflicte în cadrul companiei, și în dorința de a nu admite acest fapt, acționarul se va adresa unui investitor serios, eventual unei instituții financiare din străinătate, pentru ca aceasta să-i procure acțiunile. Și aici intervine o altă limitare: legislația obligă acționarii să-și vîndă acțiunile doar prin bursă, unde oferta de vînzare va fi deschisă tuturor potențialilor cumpărători. Acționarul nu va putea să-și vîndă acțiunile unui investitor onorabil, ci va fi obligat să le propune spre vînzare la bursă, fără a cunoaște cine ar putea fi cumpărătorul. Anume în acest mod raiderii au reușit să obțină acțiunile unor companii, pentru ca ulterior să inițieze turbulențe și să preia controlul companiei. Obligația de a efectua tranzacții doar prin bursă este o anomalie, care nu se regăsește în alte state. În Moldova o astfel de obligație există de 15 ani și ea este menținută cu insistență.
Imposibilitatea delistării
Legislația statelor oferă companiilor posibilitatea de a se delista – a-și retrage acțiunile din circulație publică. Unul din elementele acestei proceduri este dreptul acționarilor majoritar de a recurge la squeeze-out. Dar nu în Moldova. Legislația autohtonă obligă instituțiile financiare, companiile de asigurări, societățile cu cel puțin 50 acționari și alte companii să fie înregistrate la bursă în mod obligatoriu. Dreptul de squeeze-out nu este aplicabil băncilor și companiilor de asigurări. Delistarea este interzisă și în cazul în care compania are un singur acționar. În consecință, companiile sunt obligate să-și mențină acțiunile la bursă, unde sunt vînate de raideri.
Riscuri ce țin de registratorii independenți
Pentru a organiza un raider sunt necesare informații din interiorul companiei. Evoluția structurii acționarilor, date despre acționari, documentația privind tranzacțiile anterioare, documentația privind AGA. Informațiile permit să dezvolți strategia de atac, să identifici acționarii care ar putea fi deposedați, să stabilești calea potrivită pentru deposedare. Locul ideal pentru concentrarea unor astfel de informații sunt registratorii independenți.
Despre implicarea registrator independenți în atacurile raider și despre relațiile speciale dintre unii registratori cu raiderii s-a vorbit cu multe alte ocazii. În 2004, unul din rapoartele de evaluare a sectorului financiar din Moldova, efectuat de instituțiile internaționale de profil, recomanda reorganizarea registratorilor independenți. Mai multe evaluări ulterioare au constatată că modelul de ținere a evidenței valorilor mobiliare de către registratorii independenți implică riscuri înalte ce țin de drepturile de proprietate asupra valorilor mobiliare. În ultimii ani au fost mai multe tentative de a reforma instituția registratorului independent, însă nici una nu a fost realizată. Ca și mai înainte, raiderii dispun de posibilitatea de a accesa astfel de informații din interior și de a le folosi pentru preluarea companiilor.
Două opțiuni
Să facem un bilanț a celor indicate mai sus:
- companiile sunt obligate să fie “publice” și să dezvăluie informații corporative interne, iar raiderii obțin posibilitatea de a cunoaște situația din interiorul companiei;
- companiile nu pot aplica dreptul de preempțiune la vînzarea acțiunilor; fiind în circulație liberă, acțiunile sunt vînate și preluate de raideri;
- documentația privind acționarii, istoricul tranzacțiilor și materialele AGA este concentrată în cadrul registratorii independenți, iar accesarea acesteia permite raiderilor să dezvoltate strategii eficiente de preluare a companiilor;
- companiile nu au posibilitate de a se delista, iar acționarii sunt forțați să efectueze tranzacții doar la bursă; drept urmare, raiderii au posibilitate de a prelua pachetele de acțiuni.
În condițiile actuale, investitorii onești nu dispun de mecanisme elementare pentru a-și proteja drepturile, iar raiderilor li se oferă un instrumentar extins pentru a realiza preluări abuzive.
Fără a limita dreptul statului de a supraveghea piața financiară și a interveni cînd este cazul, legislația trebuie să ofere investitorilor mecanisme care le va permite să-și protejeze drepturile. Pentru aceasta se cere:
- anularea cerințelor conform cărora companiile sunt “publice” per se (respectiv, companiile vor deveni “publice” dacă efectuează oferte publice de valori mobiliare și/sau se listează);
- acordarea dreptului de delistare pentru companii și a dreptului de squeeze-out pentru acționarii majoritari, inclusiv pentru instituțiile financiare;
- acordarea dreptului de preempțiune la vînzarea-cumpărarea valorilor mobiliare companiilor care optează pentru acest drept;
- anularea obligației de a vinde/cumpăra valori mobiliare doar prin intermediul bursei; investitorii vor dispune de dreptul de a decide unde doresc să efectueze tranzacții cu valori mobiliare (la bursă sau în afara ei);
- reforma sistemului de ținere a registrului valorilor mobiliare, cu eliminarea instituției registratorilor independenți și crearea depozitarului central.
Autoritățile statului se află în fața a două opțiuni. Sau execută măsurile indicate mai sus și, astfel, oferă investitorilor șansa să-și apere drepturile pe cont propriu. Sau le ignoră și, astfel, atacurile raider vor continua. Să vedem ce alegere vor face persoanele cu putere de decizie din autoritățile statului.
Autor: Alexandru Savva
Sursa: financiar.md