Cum au apărut paradisurile fiscale – zonele off-shore

Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime.

Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinatatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor şi exporturilor.

În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restrictii minore. În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin  intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.

Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat sfârşitul celui de-al doilea Razboi Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăti – societate mamă.

Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mama în strainatate, în ţări care le acordau facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Ulterior, filialele străine au început sa fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil si un guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor.

Statele-paradis fiscal capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai profunda, atât în lumea marilor giganţi ai mapamondului, cât si în ţări cu niveluri de trai mult sub cel al subzistenţei, ele multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor străini, în speţa corporaţiilor multinaţionale.

Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul secolului al XXI-lea, volumul operatiunilor de capital derulate în state – paradis fiscal sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, asa cum afirmă reprezentanţi ai Organizatiei Natiunilor Unite.

În prezent, în lume exista mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale. Acestea sunt situate pe arhipelaguri (ex.Insulele Britanice Virgine), în republici insulare (ex.Republica Nauru) sau ţări mici (ex. Panama).

Unele ţări, precum Elveţia, au o lungă istorie în pastrarea secretului bancar, pe când altele (Bahamas, Liechtenstein, Delaware) au dorit să le imită pe cele mai dezvoltate.

Legislaţia independentă a acestor ţări sau teritorii încurajeaza investitorii străini în înfiinţarea companiilor pe teritoriul respectiv.

În majoritatea zonelor respective, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege. (de exemplu, Adunarea Legislativă din Insulele Britanice Virgine a votat un astfel de cod de legi în 1984 sub numele de Ordonanţa Companiilor de Afaceri Internaţionale).

Dacă obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborata la nivelul fiecărei ţări sau entităţi juridico-administrative independente şi daca nimeni nu este obligat să plătească ceea ce legea nu-l obligă, rezulta că oricine poate să caute soluţii pentru a se apăra împotriva unei impuneri pe care o consideră excesiv.

Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale licite, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare a acesteia.

Ceea ce este însa cu adevarat grav, în legatura cu existenta paradisurilor fiscale, este faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea banilor proveniţi din frauda fiscala naţionala, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată prin intermediul companiilor „off-shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasa, contrabanda şi spălarea banilor.

In this article

Join the Conversation

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.