În acest articol despreinvestitii.ro abordează tematica riscului de portofoliu în contextul unui climat economic instabil și al unei serii de precedente generate de crizele financiare ale ultimei decade.
Investitorii instituționali au avut de învățat o lecție dificilă în 2008-2009. La nivel global, fondurile de pensii au pierdut cca 23% din valoarea portofoliilor, sau aproximativ 5,4 trilioane USD, potrivit datelor furnizate de OECD. Perioada crizei financiare ne-a arătat ca unul dintre principiile fundamentale ale teoriei portofoliului, și anume diversificarea activelor, a cedat tocmai în momentul în care ar fi trebuit să se dovedească o soluție salvatoare. Corelația dintre active la nivel global a crescut, ducând astfel la pierderea avantajelor diversificării, și asta în mare parte datorită comportamentului investitorilor, care odată intrați în modul de panică, au inițiat ordine de vânzare neluând în seamă factori de natură fundamentală. Psihologia investitorilor a constituit poate cel mai important factor în colapsul prețului activelor în perioada crizei financiare, cauzând efectul de cascadă ce a dus piețele la minime istorice.
În prezent, ne aflăm într-o situație destul de ciudată. Politicile băncilor centrale au dus dobânzile la valori extrem de reduse (minimele ultimelor șase decade), în timp ce piețele de acțiuni sunt caracterizate de o volatilitate crescută. În plus, performanța pozitivă a piețelor de obligațiuni se poate reversa, cel puțin în ceea ce privește Fed, odată cu stoparea programului de quantitative easing. Astfel, în căutarea unor dobânzi mai crescute, întreaga structură de risc/randament a fondurilor de investiții devine foarte greu de gestionat din punct de vedere al pierderilor potențiale.
Pentru a preîntâmpina eventuale situații limită, investitorii încearcă să găsească soluții alternative de gestionare a riscului. De exemplu, într-un sondaj al Mercer Point referitor la strategiile investiționale ale fondurilor de pensii europene în 2014, s-a evidențiat faptul că riscul de rata a dobânzii și cel inflaționist constituie în continuare cele mai importante elemente de acoperit pentru aceștia (hedging).
În acest sens, la nivel european, 29% din active sunt acum administrate conform unei strategii de acoperire (hedging) a rambursărilor viitoare (liability driven investment), pentru ca până la urmă onorarea acestor fluxuri de numerar constituie principalul obiectiv al acestei categorii de investitori. Pentru a gestiona eficient acest aspect (și implicit riscurile de dobândă și inflație), strategiile mai sus menționate întrebuințează instrumente derivate, printre cele mai uzitate fiind (în engleză) interest rate swaps, inflation swaps, total-return swaps și contracte repo.
În România, unele dintre aceste intrumente sunt încă foarte puțin lichide sau inexistente, lucru care implică până la urmă faptul că fluctuații semnificative ale curbei randamentelor sau creșteri ale inflației pot eroda portofoliile și duce la o eventuală diminuare a randamentului acumulat, și în cazuri extreme, chiar a capitalului investit.
Totodată, pentru a mitiga riscurile mai sus menționate, mulți investitori se orientează spre active alternative de tipul core real-estate (clasa A) sau infrastructură. Pe lângă faptul că acestea se pot substitui din punct de vedere al structurii fluxurilor de numerar unor obligațiuni, randamentele oferite sunt de multe ori superioare acestora din urmă (spread de 300-400 bps peste titlurile de stat benchmark din țara de referință).
O altă soluție de mitigare a riscului este abordarea prin risc/paritate (risk-parity method).
Această stategie se axează pe alocarea de risc, nu pe alocarea de portofoliu. Cu alte cuvinte, în loc să ne propunem de exemplu o distribuție de 60%/40% în obligațiuni/acțiuni, alocare ce ar putea concentra 90% din riscul portofoliului în clasa de acțiuni, ne putem gândi la o metodă de a distribui riscul ce ni-l asumăm ca obiectiv pe toate clasele de active în funcție de contextul de piață la momentul respectiv. Astfel, din ce în ce mai multe fonduri de pensii din SUA utilizează această metodă de gestionare a riscului, pentru că abordarea respectivă tinde să împartă dinamic riscul în mod egal pe toate clasele de active.
Tehnici mai moderne de management al portofoliului se axează însă pe metode mai neconvenționale, cum ar fi alocarea de tip “core-satellite”. Prin această abordare, portofoliul este blocat în proporție majoritară (peste 50%) într-o strategie pasivă, de urmărire a unui index bursier, astfel că fiecare poziție este investită în aceeași pondere în care aceasta se regăsește în indice (core). Restul de active sunt direcționate către fonduri cu strategii active, care urmăresc randamente mai agresive (alpha pozitiv) la un risc mai ridicat (sateliții). Astfel, riscul aferent sateliților este mitigat de abordarea pasivă a core-ului, în timp ce randamentul suplimentar benchmark-ului este adus de sateliți.
Spre exemplificare, luăm un model de portofoliu alocat 60% într-o strategie pasivă, respectiv restul de 40% fiind direcționat către poziții active (unde activ înseamnă tot ce nu este în aceeași proporție cu benchmark-ul). Ideea este să obținem în final un information ratio (randament/risc active) supraunitar.
În concluzie, este evident că participanții la piața fondurilor de investiții au suferit pierderi substanțiale în perioadele de criză financiară, lucru care a dus la considerarea unor strategii de mitigare a riscului îmbunătățite față de cele clasice. Acestea au la bază în primul rând evitarea unor pierderi semnificative în fața unor factori de risc impredictibili, sau cu probabilitate redusă (fat-tail risks), pentru că statistica ultimilor ani ne-a dovedit că astfel de evenimente tind să ducă la contagiune pe toată paleta claselor de active. În România, inexistența sau lipsa de lichiditate a multor instrumente de acoperire a riscului utilizate în piețele dezvoltate expune investitorii la volatilitatea pieței.
Sursa: despreinvestitii.ro