Când asimetriile informaționale nu sunt forța motrice din spatele activităţii de intermediere şi eliminarea lor nu este motivul comercial pentru intermediarii financiari, apare întrebarea: Care paradigmă, ca o alternativă, ar putea exprima mai bine esența procesului de intermediere?
În opinia noastră, conceptul de creare a valorii în cadrul lanțului valoric ar putea servi în acest sens. Și, în opinia noastră, riscul și gestionarea riscurilor sunt cele care conduc această creare a valorii. Conceptul de creare a valorii, introdusă de Michael Porter (1985), poate fi văzută ca o extensie dinamică a teoriei organizării industriale, în tradiția lui Joseph Schumpeter.
Acesta reprezintă cealaltă față a monedei, care strălucește în teoria firmei: costurile de tranzacție sunt suportate pentru crearea valorii. Este uimitor faptul că abordarea valorii adăugate, care este acum larg recunoscută și aplicată în literatura de specialitate cu privire la organizarea afacerilor, management și finanțe, nu a fost încă utilizată pe scară largă pentru a explica în mod explicit operațiunile industriei financiare.
Există câteva excepții notabile: Jordi Canals (1993) descrie procesul creării valorii în sectorul bancar, în cartea sa “Strategii competitive pe piața bancară europeană”, făcând trimitere la Porter. Cu toate acestea, el nu elaborează o strategie pe baza acestui concept pentru a crea o alternativă la paradigma existentă a intermedierii financiare. Şi nici nu merge în profunzime pentru a explica procesul de bază a creării valorii prin intermediari financiari. Conceptul David Llewellyn a contractului bancar se bazează pe ideea de lanț valoric (Llewellyn, 1999). Dar și aici, nu apare nici o alternativă pentru vizualizarea integră a intermedierii financiare.
Ce valoare adaugă intermediari financiari? Ei oferă servicii financiare, încorporate în instrumente financiare, deponenților și investitorilor (reali). Aceste instrumente nu sunt create de înșiși deponenții și investitorii și, în multe cazuri, nu pot fi create de aceștia în mod individual.
Acest proces de creare a valorii este intensificat de concurența pe piață între instituțiile financiare existente și de noii intrați, care stimulează puternic inovarea de noi produse financiare, în scopul de a compensa eroziunea profitului asupra produselor existente, standarde.
Teoria bancară contemporană distinge patru funcții bancare principale: servicii de plată, de transformare a activelor, de gestionare a riscurilor și de prelucrare a informațiilor, și de monitorizare a debitorilor.
Toate patru au drept obiectiv oferirea activă a serviciilor și instrumentelor financiare părților participante pe piață în funcție de nevoile și preferințele lor.
Intermediarii trebuie să traducă nevoile și preferințele deponenților și investitorilor în servicii și instrumente corespunzătoare. Acest lucru necesită un rol foarte activ din partea intermediarilor și rezultă într-un flux nesfârșit de noi produse: Toate tipurile de conturi de plăți, carduri de credit, facilități de plată online, facilități de overdraft, scrisori de credit, credite pe termen mediu, credite tip revolving, rollovere, finanțarea hârtiilor comerciale, active de finanțare garantate, proiecte de finanțare bazate pe fluxul de numerar, acorduri de depozit, fondurile de piață monetară, conturi de economii, de asigurări legate de instrumente pentru economii, de investiții legate de finanțare ipotecară, capital variabil a sistemele de pensii, acțiuni, obligațiuni și hibrizi între aceste, garanții, custodii, împrumuturi de valori, servicii de încredere și nu în ultimul rând de numărul tot mai mare de instrumente derivate, listate la burse.
Toate aceste produse sunt dezvoltate de către industria financiară – majoritatea bănci și companii de asigurări – și nu de către deponenții finali, precum și investitorii înșiși. Intermediarul financiar este cel care inovează și ale cărui eforturi de marketing vizează utilizarea inovației.
De îndată ce alții imită instrumente financiare, în special atunci când acestea sunt standardizate și negociabile pe piețele deschise, concurența puternică amenință toți participanții pe piață. Un răspuns rațional al antreprenorului financiar pentru comportamentul imitator este de a dezvolta instrumente noi, specializate pentru noi piețe specifice.
De îndată ce o piață deschisă, transparentă, cu produse standardizate este dezvoltată, ceea ce înseamnă, că stadiul de “piață perfectă” este atins, actori de pe piață încearcă să scape de dispariție – care rezultă din adevărate profituri zero, care concurența perfectă i le poate impune – prin crearea de noi zonele periferice, cu noi produse specifice.
În acest sens, se poate trage o paralelă cu abordarea lui Kelvin Lancaster în analiza microeconomică, care postulează că produsele sunt pur și simplu nişte mănunchiuri de caracteristici.
În mod similar, produsele financiare sunt permutații cu diferite caracteristici, care se bazează în mare parte pe managementul riscului. Instituțiile financiare încearcă să supraviețuiască prin diferențierea piețelor, prin “fragmentarea” pieței pentru produsele financiare într-un număr tot mai mare a subpieţelor pentru produsele lor speciale.
Acest lucru înseamnă că funcția intermediarilor nu este de a acoperi, ca agenți, un deficit de informații între participanții pe piață, și de a face acest lucru pentru a reduce imperfecțiunile pieței, ci pentru a crea noi piețe, în calitate de transformatori de risc.
Toate aceste întrebări și altele care rezultă din dinamica intermedierii financiare par a fi relevante în zilele noastre și pot invita cercetătorii curioși să ia noi măsuri curajoase în necunoscut. Noi am saluta astfel de măsuri și am invita acești cercetători să inoveze teoriile actuale ale intermedierii financiare în altele care ar fi pe înţeles şi care ar putea să explice funcția și comportamentul intermediarilor financiari reali în societatea noastră modernă.
Lucrarea: The theory of financial intermediation: an essay on what it does (not) explain
Autori: Bert Scholtens şi Dick van Wensveen
Traducere şi adaptare: Tatiana Comerzan / edufin.md
