Conceptul lui Ronald Coase „Costuri de tranzacţie” şi pieţele financiare

4560 0

În teoria economică modernă, conceptul de “costuri de tranzacţie” ocupă un loc central în analiza economică a instituţiilor. Probabil că niciunul din conceptele “tinere” ale ştiinţei economice nu a atras cu atâta vigoare atenţia oamenilor de ştiinţă. În acelaşi timp, probabil că niciunul din conceptele “tinere” ale ştiinţei economice nu a fost predispus la atâtea semne de întrebare şi controverse câte s-au ridicat în jurul “costurilor de tranzacţie”, în special al “economiei costurilor de tranzacţie”.

Conceptul “Costuri de tranzacţie” stă la originea teoriei drepturilor de proprietate şi a fost folosit de Ronald Coase pentru a explica, pe de o parte, originile întreprinderiipe de altă parte, adevărata raţiune de a fi a proprietăţiiPunctul său de plecare îl constituie baza însăşi a oricărei filozofii liberale, teoria generală a schimbului şi a preţurilor care stipulează că cea mai bună stare socială posibilă este cea care rezultă dintr–o lume unde toate deciziile privind problemele alocării de resurse, ar fi luate în cadrul unui sistem de schimburi voluntare şi contractuale între toţi agenţii economici în cauză. Este definiţia însăşi a economiei de piaţă. Dar piaţa nu poate rezolva toate problemele.



De fapt, piaţa este un mecanism costisitor. A negocia este un act care îl costă ceva pe cel ce negociază: trebuie să se deplaseze (de exemplu la „piaţă”), să se informeze asupra calităţilor şi preţurilor prezentate de diverşi ofertanţi, să testeze produsul. Toate acestea costă energie, informaţie, timp, bani. În privinţa anumitor produse bine definite şi fireşte destul de standardizate (mere, portocale etc.) nu sunt probleme. Costurile tranzacţiilor suportate de cele două părţi cu ocazia schimbului sunt neglijabile. Dar cu cât economia este mai complexă, cu atât mai mult cresc costurile tranzacţiilor, iar piaţa devine un mecanism „costisitor” în comparaţie cu alte forme de organizare socială bazate pe comandă (şi nu pe schimb).

În acest moment apare „întreprinderea” (firm). „Firma” este o instituţie care se substituie pieţei, pentru a încheia anumite tranzacţii ale căror costuri ar putea fi prea ridicate dacă ar trebui să se recurgă la schimbul pur (între partenerii direct interesaţi).  Deci, „firma” reprezintă un nou tip de întreprindere, expresie a adâncirii diviziunii sociale a muncii, care se specializează pe realizarea schimburilor între partenerii interesaţi.

Ea preia asupra sa o serie de sarcini legate de buna derulare a tranzacţiilor: informarea, găsirea partenerilor de schimb, negocierea condiţiilor tranzacţiilor, stabilirea preţurilor, cantităţilor şi altor condiţii contractuale etc. Prin specializarea „firmei” pe astfel de activităţi se reduce timpul tranzacţiilor şi costul acestora. Astfel, pentru societate, „firma” este sursa unor economii şi contribuie la ameliorarea bunăstării ansamblului corpului social în raport cu ceea ce ar fi dacă ar trebui să se lipsească de aceste servicii. Trebuie semnalat că această abordare a noţiunii de întreprindere duce la învăţăminte foarte concrete.

Cu privire la spaţiul de apartenenţă  ştiinţifică a analizei costurilor de tranzacţie, majoritatea specialiştilor sunt de acord, după cum arată şi Oliver Williamson în  binecunoscuta sa lucrare  The Economic Institutions of Capitalism [1985, p.16], că economia costurilor de tranzacţie este parte a economiei instituţionale, în special a dimensiunii moderne a abordărilor instituţionale, în care se înscriu analizele din domeniul drepturilor de proprietate, contractelor şi organizaţiilor.

Cu privire la semnificaţia şi operaţionalitatea categoriei costurilor de tranzacţie, economiştii nu au încetat să-şi manifeste dezacordul, de la opinia potrivit căreia costurile de tranzacţie ar reprezenta conceptul esenţial, ultimativ, al oricărui raţionament economic, până la perspectiva în care costurile de tranzacţie nu ar desemna decât o simplă inovaţie terminologică, prin intermediul căreia s-ar încerca mascarea tuturor neînţelesurilor la care economiştii încă nu au oferit vreun răspuns.

În celebrul său articol The Nature of the Firm din 1937, Ronald Coase a construit raţionamentul cu privire la existenţa firmei fără să fi utilizat, explicit, conceptul de “costuri de tranzacţie”, ci acela de “cost al utilizării mecanismului preţurilor”. Totuşi, aşa cum arată Oliver Williamson, “se poate spune că afirmaţiile lui Coase din 1937 cu privire la costul tranzacţiilor nu au rezistat timpului la fel de bine ca teoria “firmei” în ansamblul său”. Ronald Coase nu a definit în natura “firmei” conţinutul empiric al costurilor de tranzacţie şi nici nu a explicat cum ar putea fi recunoscute. În prezent, în  ciuda divergenţelor existente în legătură cu teoria costurilor de tranzacţie, aceasta  reprezintă totuşi elementul central al analizelor de eficienţă a aranjamentelor instituţionale comparative.




Se cuvine a reţine, aşadar, că funcţia definitorie a costurilor de tranzacţie rezidă în utilizarea acestora drept indicator de eficienţă şi, în consecinţă, drept criteriu pentru măsurile de reformă instituţională.

Desluşirea ambiguităţilor ce planează  asupra conceptului de “costuri de tranzacţie” va face lumină şi asupra şanselor de operaţionalizare, teoretică şi empirică, pe care economistul le are asupra costurilor de tranzacţie. Ronald Coase îşi bazează demonstraţia asupra naturii firmei pe faptul că organizarea producţiei prin intermediul pieţei (contractarea prin piaţă) implică unele costuri. Atunci, prin crearea unei organizaţii, adică prin orientarea responsabilităţii în domeniul alocării resurselor către un “întreprinzător”, pot fi evitate anumite cheltuieli. Întreprinzătorul este, aşadar, cel care îndeplineşte funcţia de alocare a resurselor cu costuri mai mici decât în alternativa contractării prin piaţă, atâta vreme cât costurile de organizare sunt inferioare costurilor de tranzacţie aferente tranzacţiilor de piaţă pe care organizarea ierarhică vine să le înlocuiască.

În concepţia lui Ronald Coase, problema dimensiunii firmei este explicată în termenii calculului economic. Firma joacă un rol în sistemul economic atâta vreme cât, în interiorul firmei, organizarea tranzacţiilor se realizează la costuri mai mici decât cele implicate de organizarea lor pe piaţă, prin intermediul mecanismului preţurilor (costurile de organizare < costurile de tranzacţie). În aceste condiţii, spunem că tranzacţiile sunt internalizate, integrate în cadrul firmei. Limitarea dimensiunii firmei va apărea atunci când costurile implicate de organizarea unei noi tranzacţii în interiorul firmei vor depăşi costurile realizării aceleiaşi tranzacţii pe piaţă (costurile de organizare > costurile de tranzacţie). Această abordare arată că există un nivel optim al planificării organizaţionale, întrucât „firma” îşi va putea continua existenţa atâta vreme cât se va dovedi o formă de organizare mai ieftină decât mecanismul pieţei.

Costurile de tranzacţie sunt concepute, astfel, drept costuri ale interacţiunii agenţilor economici, şi anume costuri ocazionate de transmiterea contractuală a drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul. Cum în cazul oricăror interacţiuni sociale există incertitudine şi premise ale unui comportament oportunistic din partea agenţilor economici, ar rezulta aşadar că existenţa costurilor de tranzacţie este inevitabilă, de unde şi necesitatea diminuării acestora, în vederea sporirii potenţialului de performanţă economică. În general, în categoria costurilor de tranzacţie, economiştii includ eforturile de informare, costurile de negociere şi redactare a contractelor, costurile de protecţie a drepturilor (de excluziune) şi de impunere a regulilor şi înţelegerilor convenite în diferite aranjamente contractuale.

Costurile constituie fenomenul definitoriu al oricărei relaţii de piaţă, de vreme ce orice schimb, tranzacţie, necesită informaţii, timp, resurse şi şanse sacrificate. Orice acţiune de vânzare-cumpărare nu se poate desfăşura decâtîn contextul asumării unui consum de resurse cu identificarea şi evaluarea potenţialilor participanţi la tranzacţii şi a ofertelor acestora, cu negocierea termenilor schimburilor, redactarea contractelor, monitorizarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale precum şi impunerea de sancţiuni asupra partenerilor comerciali în cazul nerespectării de către aceştia a termenilor contractuali.

Dacă atragem atenţia la faptul cum este creată la moment piaţa financiară, formată din piaţa monetară şi de capital din Republica Moldova, dar în mare parte chiar în toată lumea, atunci observăm că anume acest concept este folosit în infastructură ei.

Piaţa financiară joacă un rol important în atingerea şi menţinerea echilibrului economic naţional prin alocarea eficientă a economiilor în investiţii private şi publice, interne sau externe folosindu-se de „intermediarii financiari”: băncile comerciale, pe piaţa monetară şi valutară; societăţile de servicii de investiţii financiare, pe piaţa de capital; societăţile de asigurări, pe piaţa asigurărilor sau folosindu-se de investitorii instituţionali (bănci, societăţi de economii, de asigurare, de investiţii, fonduri mutuale), prin intermediul titlurilor lor indirecte (certificate de depozit, livrete de economii, poliţe de asigurare, certificate de investitor etc.). În timp ce, pe segmentul primar, piaţa financiară asigură numai transferul de capital intermediat sau indirect, pe segmentul secundar piaţa financiară asigură toate transferurile de capital, iar fără aceşti intermediari, piaţa financiară nu îşi va putea realiza misiunea.

Pentru a tranzacţiona instrumente financiare pe piaţa financiară, este nevoie de aceste “firme” relatate de Ronald Coase în conceptual său, care sunt intermediarii. În relaţia de schimb de proprietate sau transfer de resurse financiare, între vînzători şi cumpărători apar brokerii. Aceştia sunt acei care creează piaţa şi binomul reciprocitate – încredere, pentru un comision, cost, bine definit din timp, dar care sunt mult mai mici decât costurile pe care le-ar putea avea vânzătorul şi cumpărătorul dacă ar tranzacționa direct.

Odată ce pieţele financiare din întreaga lume au devenit complexe – mai ales pieţele de capital, atât cele primare cât şi cele secundare – accesul investitorilor individuali la spaţiile speciale destinate tranzacţiilor a devenit imposibil. În plus, aceiaşi investitori nu mai aveau capacitatea de a concentra şi gestiona singuri informaţiile care rezultau în urma derulării tranzacţiilor. Pentru a uşura efectuarea tranzacţiilor au apărut, mai întâi, persoane fizice specializate în intermedierea acestora şi mai apoi – prin unirea acestor persoane – societăţi specializate. Prin formarea societăţilor specializate în intermedierea tranzacţiilor s-a realizat şi o concentrare a puterii financiare precum şi a informaţiilor deţinute de persoanele individuale specializate. Specializare a dus la formarea unei ‘caste’ aparte pe pieţele de capital şi, evident, pe cele financiare. Această castă a intermediarilor financiari a crescut în importanţă începând cu secolul 19 şi şi-a consolidat poziţia pe tot parcursul secolului 20.



 Autor: Dionisie Comerzan

In this article


Join the Conversation

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.