Există două aspecte de o importanță majoră. Primul este despre motivul pentru care avem nevoie de bănci și alte tipuri de intermediari financiari. Răspunsul la această întrebare, este în gestionarea riscurilor, mai degrabă, decât asimetriile informaționale sau costurile de tranzacție. Economiile de scară și de gamă, precum și delegarea funcției de screening și monitorizare se aplică mai ales pentru a se ocupa mai degrabă cu riscul în sine, decât doar cu informații.
A doua problemă care contează, este de ce băncile și alte instituții financiare sunt dispuse și capabile să-și asume riscurile care sunt implicate inevitabil în activitatea lor. În acest sens, este important de observat că intermediari financiari sunt capabili să creeze avantaje comparative în ceea ce privește dobândirea și prelucrarea informațiilor în raport cu dimensiunea absolută a acestora în raport cu clientul, prin care ei sunt capabili de a administra riscul într-un mod mai eficient.
Ar trebui să apară întrebarea dacă existența intermediarilor financiari și dezvoltarea structurală a intermedierii financiare pot fi explicate în totalitate de un cadru teoretic bazat pe conceptul neo-clasic de concurență perfectă.
Teoria de masă a intermedierii financiare, așa cum a fost dezvoltată în ultimele decenii, a oferit – fără nici o îndoială – numeroase informații valoroase referitor la comportamentul băncilor și ale altor intermediari și managerii acestora pe piețele financiare, într-o varietate largă de circumstanțe percepute și constatate.
Motivul de bază pentru puterea explicativă insuficientă a teoriei intermediere prezente, în opinia noastră, trebuie să fie căutat în paradigma informații asimetrice. Piețele sunt imperfecte, potrivit acestei paradigme, pentru că părțile finale care operează pe piețe dețin informații insuficiente pentru a încheia o tranzacție de sine stătător. Intermediarii financiari se poziționează ca fiind nişte agenți (“intermediari”), între deponenți și investitori, diminuând asimetriile informaționale față de costurile de tranzacție la un nivel unde economiile totale sunt absorbite de investiții reale la rate ale dobânzii de echilibru reale.
Dar în lumea reală, intermediarii financiari nu se consideră agenți care intermediază între deponenți și investitori prin achiziționarea de informații cu privire la investitorii şi deponenți și prin selectarea și monitorizarea investitorilor din partea deponenților. Asta nu este treaba lor. Ei se ocupa de bani și riscuri, nu de informații în sine.
În lumea reală, debitorii, creditorii, deponenții, investitorii și autoritățile de supraveghere financiară se uită la ei în același fel, adică ca la nişte manageri de risc şi nu ca la nişte producători de informații.
Intermediarii financiari se ocupă de domeniul serviciilor financiare, creat de ei înșiși, mai ales pe cont propriu, prin intermediul bilanțului, astfel, pe propriul lor risc. Ei atrag economiile din partea deponenților și le împrumută investitorilor, adăugând valoare prin satisfacerea nevoilor specifice ale deponenților și investitorilor, la prețuri care echilibrează cererea și oferta de bani.
Acesta este un proces creativ, care nu poate fi caracterizat prin reducerea asimetriilor informaționale. În procesul de intermediere, intermediarul financiar transformă economiile, având în vedere preferințele deponenților cu privire la lichiditate și risc, în investiții, în funcție de nevoile și profilul de risc al investitorului. Chiar și cu informații perfecte, termenele și preferințele de risc ale deponenților și investitorilor nu pot fi compensate în totalitate de mecanismul prețurilor (rata dobânzii): lipsesc (prea multe) piețe. Şi atunci, intermediarul financiar este cel care trebuie cumva să se descurce cu lipsă acestor legături. Intermediarul financiar gestionează riscurile, pentru a permite activitățile altor tipuri de gospodării în cadrul economiei.
Este de așteptat ca teoria firmei să acorde o atenție amplă pentru forțele motrice a activității de întreprinzător și ar putea explica, astfel, în termeni mai generali existența intermedierii financiare ca o activitate de întreprinzător.
Cu toate acestea, acest lucru nu este punctul central al acestei teorii. Teoria firmei este preocupată de modul de funcționare a întreprinderii corporative în contextul unor structuri de piață și a proceselor de concurență.
Întreprinderea corporativă este parte a structurii de piață și poate fi chiar considerată ca o alternativă pentru piață. Acest punct de vedere a pus bazele teoriei costurilor de tranzacție, teoriei agenției, precum și teoriei informației asimetrice. Un lucru esențial, în abordările acestor teorii, este că întreprinderea corporativă nu este tratată ca o “cutie neagră”, o entitate uniformă, așa cum a fost cazul în teoria tradițională micro-economică a firmei. Este considerată ca o coaliție de interese ce funcționează ca o piață în sine, optimizând intereselor opuse și de multe ori conflictuale ale diferitelor părți interesate (clienți, personal, finanțatori, management, autorități publice, organizații non-guvernamentale).
Argumentul întreprinderii corporative este că ea creează bunuri și servicii, care nu pot fi produse de înșiși consumatorii, sau pot fi produse doar la un preț mai mare. Această funcție exclusivă justifică costurile de tranzacție, care sunt văzute ca o formă de imperfecțiune a pieței. Teoria de masă a firmei a evoluat sub paradigma teoriei agenţiei și a teoriei costurilor de tranzacție ca o teorie de organizare economică, mai degrabă decât ca o teorie antreprenorială.
Un alt punct de vedere în teoria firmei este abordare dinamică a pieţei, a lui Schumpeter (1912), care a subliniat funcția esențială a antreprenorilor ca inovatori, creând noi produse și metode noi de distribuție, în scopul de a obține un avantaj competitiv pe piețele în curs de dezvoltare și de schimbare.
În această abordare, piețele și întreprinderile sunt într-un continuu proces de “distrugere creatoare”, iar funcția antreprenorială este deosebit de dinamică. Antreprenorii profită de pe urma acestor invenţii de bază şi le transformă în inovații economice. Inovatorii de succes obţin profituri mari pe termen scurt, care sunt îndată licitate de nişte imitatori.
Efectul inovațiilor este să dezechilibreze și să modifice structura pieței existente, până când procesul în cele din urmă se domoleşte şi aşteaptă următorul (val de) inovații. Drept rezultat, avem un model punctual de dezvoltare economică, care este perceput ca o serie de cicluri de afaceri. Intermediarii financiari, cei care mobilizează economiile, alocă capitalurile, gestionează riscurile, manevrează tranzacțiile și monitorizează firmele, sunt esențiali pentru creșterea și dezvoltarea economică.
Legăturile conceptuale funcționează după cum urmează: Intermediarii pot stimula creșterea prin sporirea numărului resurselor pe care societatea le economisește și/sau prin îmbunătățirea modului în care societatea alocă economii. Să ne gândim la investițiile în firme. Există cercetări mari, legale, și costuri de organizare asociate cu astfel de investiții.
Aceste costuri pot include evaluarea firmei, coordonarea finanțelor, în cazul în care mai mult de un investitor este implicat, și monitorizarea administratorilor. Costurile ar putea fi exorbitante pentru un singur investitor, dar un intermediar ar putea efectua aceste sarcini pentru un grup de investitori și ar reduce costurile per investitor. Astfel, prin cercetarea mai multor firme și prin alocarea creditelor pentru cele mai bune, intermediarii pot îmbunătăți alocarea resurselor societății.
Intermediarii pot, de asemenea, diversifica riscuri și exploata economiile de scară. De exemplu, o firmă poate dori să finanțeze un proiect mare, cu randamente preconizate mari, dar investiția poate necesita cheltuieli mari de capital în sumă forfetară. E posibil că un investitor individual să nu aibă nici resursele pentru a finanța întregul proiect și nici dorința de a dedica o parte disproporționată din economii sale unei singure investiții. Astfel, oportunităţile profitabile pot fi neexploatate fără ca intermediari să se mobilizeze și să aloce economii.
Intermediarii fac mult mai mult decât să decidă pasiv finanțarea proiectelor. Ele pot iniția crearea și transformarea activităților firmelor. Intermediarii de asemenea oferă: plăți, decontări și servicii de compensare. Economiile moderne, pline de interacțiuni complexe, necesită mecanisme sigure pentru decontarea tranzacțiilor. Fără aceste servicii, multe activități ar fi imposibile, și ar fi mai puține posibilităţi pentru specializare, cu o pierdere corespunzătoare în eficiență.
Pe lângă îmbunătățirea alocării resurselor, intermediarii financiari stimulează persoanele pentru a economisi mai eficient, prin oferirea unor instrumente atractive care combină atributele de depozitare, de investire și asigurare.
Valorile mobiliare cele mai utile pentru antreprenori – acțiuni, obligațiuni, cambii – nu pot avea exact caracteristicile de lichiditate, de securitate, precum și de risc pe care deponenții şi le doresc. Prin oferirea instrumentelor financiare atractive pentru deponenți – depozite, polițe de asigurare, fonduri mutuale, și, în special, combinații ale acestora – intermediarii determina numărul de resurse pe care persoanele le pot economisi.
Intermediarii ajustează, de asemenea, instrumentele financiare la nevoile firmelor. Astfel, firmele pot emite, și deponenții pot deține, instrumente financiare mai atractive pentru nevoile lor decât dacă nu ar exista intermediarii.
Inovațiile pot stimula, de asemenea, dezvoltarea serviciilor financiare. Îmbunătățirea în domeniul comunicațiilor și calculatoarelor au declanșat inovații financiare în ultimii 20 ani. Poate că, mai important pentru țările în curs de dezvoltare, este că creșterea poate spori cererea de servicii financiare, ceea ce a dus la adoptarea lor.
Astfel, în opinia noastră, ar trebui să vizualizăm intermediarii financiari dintr-o perspectivă evoluționistă. Ei îndeplinesc o funcție economică esențială în toate timpurile și în toate locurile. Cu toate acestea, forma lor se modifică în timp și loc. Poate odată erau giganți în Statele Unite. În zilele noastre, însă, ei nu mai sunt atât de puternici, dar ei nu au pierdut funcția lor cheie, nişa lor economică. În schimb, au evoluat în tipuri mult mai mici și mai puțin vizibile de afaceri, la fel cum dinozaurii au evoluat în păsări omniprezente mult mai mici.
Observaţi că cea mai mare parte a literaturii teoretice și empirice se referă de fapt la bănci (ca o formă particulară de intermediar financiar), mai degrabă decât la toate instituțiile financiare care prestează servicii de intermediere financiară. Cu toate acestea, banca secolului 21 diferă complet de banca care funcționa în cea mai mare parte a secolului 20. Atât activitățile sale bilanțiere și extrabilanțiere arată o compoziție calitativ diferită.
În același timp, fondurile tradiționale de asigurare, de investiții și de pensii intră în lumea de creditare și finanțare.
Astfel, se pare că teoriile bancare tradiționale se referă la crearea creditelor și depozitelor de către bănci, întrucât aceasta devine o parte tot mai mică a afacerii lor. Aceasta se întâmplă nu numai din cauza modificării componenței structurii lor de venit (nu numai veniturile aferente dobânzilor, dar, de asemenea, veniturile pe bază de comision).Dar de asemenea, deoarece se estompează frontierele între operațiunile diferitelor tipuri de intermediari financiari.
Prin urmare, susținem în primul rând că creditele și depozitele sunt doar nişte mijloace pentru un scop – care este recunoscut atât de către bancă și de client – și că banca și intermediarul financiar nebancar dezvolta diferite instrumente (financiare) din ce în ce mai calitative pentru gestionarea riscurilor.
Lucrare: The theory of financial intermediation: an essay on what it does (not) explain
Autor: Bert Scholtens şi Dick van Wensveen
Traducere şi adaptare: Tatiana Comerzan
