Organizația Națiunilor Unite (ONU) împarte în fiecare an Credite de Carbon între ţările semnatare ale protocolului de la Kyoto. Aceste ţări le împart la rândul lor fabricilor şi termocentralelor. Aceste Credite Carbon sunt de fapt autorizaţii de emisie a substanţelor nocive.
Un Credit de Carbon corespunde emisiei unei tone de substanţă nocivă. Aceasta înseamnă că o termocentrală are dreptul la emisia atâtor tone de CO2 câte Credite de Carbon i sa atribuit.
Numai că se întâmplă adeseori că numărul Creditelor de Carbon atribuite să nu acopere emisiile anuale, mai ales că ONU reduce anual cotele admise. Prin urmare, întreprinderea este nevoită să compenseze cumva emisiile CO2 cu care depăşeşte cotele care i sau atribuit.
Cum poate să rezolve această problemă o intreprindere ?
Răspunsul e simplu: prin cumpărarea Creditelor de Carbon. Pe de o parte sunt întreprinderi care, prin modificarea tehnologiei au reuşit să-şi reducă emisiile CO2, având astfel un excedent de Credite de Carbon. Acest excedent poate fi cumpărat de la ei. Există şi aşanumitele “ferme verzi”, care corespund cerinţelor severe ale ONU, care dispun şi ele de Credite de Carbon de vânzare.
Creditele de Carbon ale “fermelor verzi”
ONU atribuie sectorului regenerabil (centrale electrice eoliene, parcuri de energie solară, proiecte de plantare a arborilor) câte un Credit de Carbon pentru fiecare economie de emisie de o tonă de substanţă nocivă. Aceste Credite Carbon sunt vândute de către sectorul regenerabil sectorului poluant. Sectorul poluant cumpără aceste Credite atunci când şi-a epuizat cotele admise de emisie.
Atunci când sectorul poluant cumpără Creditele Carbon, introduce bani în sectorul regenerabil; prin urmare, sectorul regenerabil îşi poate dezvolta activitatea în continuare, producând energie fără emisie de substanţe nocive, obţinând astfel noi Credite Carbon, pe care le poate vinde, ş.a.m.d.
În concluzie putem spune că sectorul de energie regenerabilă se clădeşte pe profitul emitenţilor de substanțe nocive.
Cu ajutorul acestui sistem se doreşte inversarea situaţiei actuale – în care 95% din energie este de proveniența fosilă şi doar 5% regenerabilă – astfel încât sectorul regenerabil să ocupe 80% pe planetă.
Piața Creditelor de Carbon
Putem deosebi două pieţe distincte ale Creditelor Carbon. Pe de o parte sunt firmele poluante mari, din sectorul energetic şi industria grea, care îşi primesc autorizaţiile de emisie – ei formează piaţa obligatorie. Firmele din acest sector sunt însă nevoiţi să-şi cumpere Credite de Carbon atunci când şi-au depăşit cotele admise.
Însă există şi un aşa numit proces voluntar, în care persoanele fizice, respectiv juridice îşi pot compensa emisiile de substanţe nocive. De exemplu în urma activităţii cotidiene a unei persoane fizice (consum de energie, transport, etc.) în decursul unei luni calendaristice rezultă în medie o tonă de substanţe nocive emise, deci fiecare persoană ar trebui să cumpere un Credit de Carbon dacă doreşte să compenseze aceste emisii. Dacă de exemplu călătorim din Bucureşti la Londra cu avionul, n-i se oferă că în preţul biletului de avion să cumpărăm şi Credite de Carbon. Mai exact, trebuie să cumpărăm ½ de Credit Carbon dacă vrem să ne “neutralizăm” călătoria. Deocamdată putem să o privim ca o taxă voluntară, însă este foarte probabil că în curând să fie obligatorie conform tendinţelor “go green”.
Piaţa Creditelor de Carbon în cifre
În anul 2010 cifra de afaceri a pieței Creditelor de Carbon a fost de 125 miliarde euro. Pentru anul 2011 se preconizează 175 miliarde euro, iar pentru anul 2020 se estimează 3000 miliarde euro. Nu întâmplător se spune că piața Creditelor de Carbon va avea un rol determinant în lumea afacerilor din următorii 20 de ani.
Avantajul creditelor de carbon sunt că acestea pot fi vândute sau cumpărate la nivel internaţional.
Sursa: creditedecarbon.ro