Europa are nevoie de reformă chiar la nivelul structurii zonei euro şi de inversarea măsurilor de austeritate, scrie pentru Project Syndicate Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie şi profesor la Universitatea Columbia.
După mult timp, SUA dau semne de revenire din criza care a izbucnit la sfârşitul administraţiei preşedintelui George W. Bush, când semiimplozia sistemului financiar american a trimis unde de şoc în întreaga lume. Dar nu este o revenire puternică. Cel puţin diferenţa dintre unde economia ar fi putut ajunge şi unde este astăzi nu se lărgeşte. Dacă decalajul se restrânge, o face foarte lent. Pagubele produse de criză par să fie de durată.
Însă ar fi putut fi mai rău. Peste Atlantic, sunt puţine semne ale unei reveniri, chiar modeste, în stilul celei din SUA. Distanţa dintre unde Europa este şi unde ar fi putut fi în absenţa crizei continuă să crească.
În cele mai multe ţări membre ale UE, GDP per capita este mai mic decât era înainte de criză.
O jumătate de deceniu pierdută se transformă rapid într-un deceniu întreg. În spatele statisticilor reci, vieţile sunt ruinate, visele sunt spulberate, iar familiile se destramă sau nici măcar nu se formează în condiţiile în care stagnarea – depresiunea economică în unele ţări – persistă an după an.
UE are oameni educaţi şi talentaţi. Ţările membre au legislaţii solide şi societăţi care funcţionează bine. Înainte de criză, multe aveau chiar şi economii funcţionale. În unele părţi, productivitatea pe oră – sau ritmul de creştere – era printre cele mai ridicate din lume. Dar Europa nu este o victimă. Boala UE este autoprovocată, printr-o succesiune fără precedent de decizii economice greşite care începe cu introducerea euro. Deşi intenţia era de a uni Europa, euro nu face acum decât să o scindeze şi, în absenţa voinţei politice de a crea instituţii care să permită funcţionarea unei monede unice, răul nu este îndreptat.
Actualele probleme au drept cauză parţială aderarea la credinţa îndelung discreditată în pieţe bine-funcţionale fără imperfecţiile informaţiei şi concurenţei. Orgoliul are şi el un rol. Cum altfel ar putea fi explicat faptul că, an după an, prognozele oficialilor europeni privind efectele politicilor lor au fost de obicei greşite?
Aceste prognoze au fost greşite nu pentru că ţările UE nu au reuşit să implementeze politicile prescrise, ci pentru că modelele pe care s-au mulat politicile au fost greşite. În Grecia, spre exemplu, măsurile care aveau ca scop reducerea poverii datoriei au lăsat ţara cu mai multă datorie decât în 2010: raportul datorie/PIB a crescut din cauza impactului austerităţii bugetare asupra producţiei.
Liderii europeni rămân convinşi că reformele structurale trebuie să fie prioritatea priorităţilor. Dar problemele spre care arată erau vizibile cu mult timp înainte de declanşarea crizei, iar atunci acestea nu împiedicau creşterea economică. Mai mult decât reformele structurale, Europa are nevoie de reformarea structurii zonei euro şi inversarea efectelor măsurilor de austeritate, care nu reuşesc, după ani de implementare, să repornească economiile.
Acelora care au crezut că euro nu poate supravieţui li s-a dovedit contrariul. Însă criticii au avut dreptate într-o privinţă: până când structura zonei euro nu este reformată, iar austeritatea retrasă, Europa nu-şi va reveni.
Drama din Europa este departe de a se fi terminat. Unul din punctele forte ale UE este vitalitatea democraţiilor ei. Dar euro a luat de la cetăţeni – în special de la cei din ţările lovite dur de criză – orice putere de decizie asupra viitorului economiilor lor. De multe ori electoratul şi-a „detronat” guvernanţii, nesatisfăcut de direcţia economiei – doar pentru ca noul guvern să continue pe acelaşi curs dictat de la Bruxelles, Frankfurt şi Berlin.
Dar cât timp poate continua aceasta? Şi cum va reacţiona electoratul? De-a lungul Europei, am văzut ascensiunea alarmantă a partidelor naţionaliste extremiste, care se ciocnesc de valorile iluministe care au înălţat atât de mult Europa. În unele regiuni, mişcările separatiste prind putere.
sursa: zf.ro
