Paradis fiscal este un termen generic care defineşte un stat, o ţară sau un teritoriu care practică impozite de nivel redus sau chiar zero, oferind în acelaşi timp o legislaţie stabilă, condiţii economice bune şi o rată scăzută a corupţiei, inclusiv pentru sursele de venituri străine, respectiv, o ţară care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul ei a anumitor activităţi economice specifice.
Paradisurile fiscale se pot împărți în: principale şi secundare. În cadrul paradisurilor fiscale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări:
- ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital numite „zero heavens” sau „pure heavens„: Anguilla, Aruba, Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Insulele Marshall, Mauritius.
- ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite de autorități sau în combinatie cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare a dublei impuneri): Cipru, Liechtenstein, Malta, Elvetia, Jersey, Insulele Britanice Virgine.
- țări în care impozitul este stabilit pe o baza teritorială: Costa Rica, Hong Kong, Liberia, Malaezia, Panama, Filipine, Marea Britanie (pentru societățile nerezidente). Contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obținute prin operațiuni realizate în afara teritoriului.
- țări care ofera tratamente speciale companiilor off-shore și companiilor holding: Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailanda.
- țări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda și Madeira.
- țări în care sunt oferite avantajele fiscale companiilor de afaceri internaționale – companii orientate sau nu spre Investiții, dar care se califică drept companii financiare offshore privilegiate: Antigua, Bahamas, Bermude, Insulele Britanice Virgine, Montserrat, Nevis.
- țări care ofera avantaje fiscale specifice societăților bancare sau altor instituții financiare cu activități offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda, Vanuatu.
Această clasificare are la bază principalele dispoziții legale, însa în realitate multe țări aparțin mai multor categorii de mai sus.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii rămase fără suportul financiar al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind țări mici din punct de vedere geografic, cu populație restrânsa si în general fără prea multe resurse naturale, aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseților naturale, turismul si serviciile diverse jucând cel mai important rol în economia lor.
Companiile off-shore asigură acestor țări venituri substantiale prin:
- crearea de locuri de munca pentru persoane superior calificate, deci salarii și impozite pe salarii mai mari;
- existența unor firme de avocatura, instituții de stat de înregistrare, bănci și instituții financiare înregistrate pe aceste teritorii.
Chiar și în situația unor sume modeste, taxele obligatorii către stat: taxe de înmatriculare și reînmatriculare și impozitele contrbuie la obținerea unui venit considerabil pe cap de locuitor.
De exemplu, Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori. În anul 2003, erau înmatriculate în aceasta țară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulțind acest numar cu impozitul anual plătit de o astfel de companie ( 300 USD), reiese că taxele plătite de companiile off-shore „aduc” 8.000 USD pe cap de locuitor.
În ceea ce privește paradisurile fiscale secundare, țările din cadrul lor, caracterizate printr-o suprafață mică și o populație redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăți. Uneori acorda exonerari pentru activitățile desfășurate de anumite societati sau reduc mult cotele de impunere.
Exista însa multe insulițe și țări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului economico – social, dar care nu prevăd impozite și taxe pentru entitățile offshore. Ele nu sunt calificate drept paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilități cerute de această industrie. De exemplu, Tonga, în Oceanul Pacific, nu impoziteaza profiturile, ci impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este însa practic inaccesibil pentru afaceri.
În Marea Nordului, pe coasta germană, în statul Schleswig Holstein, se afla un sătuc de aproximativ 50 de locuitori, utilizat în scopuri fiscale de aproximativ 70 de companii. Relaxarea fiscală a existat aici de aproximativ 300 de ani, de când un duce german i-a eliberat de taxe pe locuitori în schimbul construirii unui dig pentru prevenirea inundațiilor. Dupa ce, din 1996, satul a început sa fie cautat pentru a beneficia de avantajele sale fiscale, autoritățile au încercat să stavilească profitorii fiscali conditionând facilitățile fiscale de derularea operațiunilor societății din satul respectiv și de ținerea evidenței tot acolo. Rezultatul s-a materializat în întroducerea de noi linii telefonice și în demararea afacerilor.
