Studiu: Costurile egalitarismului

633 0

Iată un experiment. Se iau nişte subiecţi. Sunt puşi în situaţia să aleagă între două posibilităţi. Prima este ca ei să primească o răsplată. Să spunem, un dolar. Dar dacă ei acceptă răsplata, atunci şi altcineva, un străin, primeşte şi el un dolar.

A doua posibilitate este ca respectivul să primească doi dolari. Dar dacă acceptă doi dolari, atunci străinul primeşte şi el… trei dolari.

Dvs. ce aţi alege? Distribuţia 1-la-1 sau distribuţia 2-la-3?

Raţional vorbind, 2-la-3 este preferabilă. Dacă aleg 1-la-1, îmi revine doar un dolar. Dacă aleg 2-la-3, îmi revin 2 dolari. Profit dublu.

Mulţi oameni gândesc aşa. Mai ales că ai şansa să fii şi altruist (3 dolari pentru un străin). Însă unii aleg versiunea 1-la-1. De ce? Pentru că nu suportă ca altul să primească mai mult. Şi atunci aleg să primească mai puţin, dacă asta restabileşte un fel de egalitate între ei şi ceilalţi. Cu alte cuvinte, chiar dacă îi ustură la buzunar.

Experimentul acesta a fost adaptat copiilor mici, care primeau bomboane. Scopul era înţelegerea formării unor noţiuni morale la copii. (Subiectul poate fi urmărit în interesanta şi recenta lucrare a lui Paul Bloom – profesor de psihologie la Yale – „Just Babies. The Origins of Good and Evil”). Copiii mai mari tind să prefere distribuţia raţională (2-la-3). Însă copiii mici nu suportă acest gen de inegalitate. Sunt egalitari, în ciuda costurilor punitive. Cei mai mulţi dintre ei preferă versiunea 1-la-1. Altfel spus, preferă o egalitate păguboasă decât o inegalitate profitabilă.

Bun, aceştia sunt copii mici, de cinci sau şase ani… Iar noţiunea simplă de egalitate despre care e vorba aici nu trebuie confundată cu ideea de egalitate politică, mult mai complexă.

Şi totuşi… Sunt sigur că mulţi dintre cititori au recunoscut un gen de atitudine destul de comună între adulţi. Aceea descrisă de povestea cu „capra vecinului”. În fond, şi ţăranul din povestea respectivă este, la rândul său, un fel de adept al egalitarismului. Doar că el doreşte o egalitate în jos, în mizerie. Una care se realizează cu costuri serioase.
Vedem acum că există mai multe atitudini în faţa inegalităţii. Una este, pur şi simplu, aceea de acceptare. Observăm că X este mai bogat ca Y şi spunem, în esenţă, „Asta este!”. Poate credem că X „merită pentru că a muncit pentru banii aceia”, sau poate ni se pare că X „a avut noroc”. Explicaţii, corecte sau nu, există legiune…

Altă atitudine posibilă este aceea de a sublinia nevoia de egalitate. Aici intră în scenă egalitaristul. Doar că şi aici sunt, vorba acelui banc, „două posibilităţi”…

Să luăm cazul averilor. Prima posibilitate este să sperăm că Y, cel sărac, primeşte ceva în plus. Sau este ajutat să producă mai mult. Eventual, chiar pe seama lui X. Desigur, lui X nu îi va placea neapărat asta, dar chestiunea nu ne priveşte acum. Noi suntem atenţi la altceva.

La a doua posibilitate. Aceea de a realiza egalitatea printr-un act de distrugere, de subtilizare, de negare, de respingere. Eu am un ceas, tu nu ai un ceas. Pui mâna şi îl spargi. Acum suntem egali. Nici unul nu are ceas. Tu ai o capră, eu nu am o capră. Animalul primeşte un par în cap. Nimeni nu mai are capră. Egalitate.

Se înţelege că acestea sunt situaţii extreme. În lumea reală, caprele şi ceasurile sunt ceva mai în siguranţă. Însă experimentul cu bomboanele ne arată că există un fel de egalitate care se realizează cu costuri. Mai precis, cu pierderi. Şi însoţit de sentimente precum ciuda şi invidia.

Interesant, cred, este şi faptul că asemenea atitudini s-ar putea să aibă origini biologice. Un alt experiment a folosit câini. Doi câini au fost dresaţi să îndeplinească o anumită sarcină, simplă. La final, ei primeau o răsplată (nişte salam, presupun). Totul era în regulă când cei doi câini primeau cantităţi egale. Atunci când unul primea o răsplată clar mai mică decât celălalt, avea tendinţa să respingă şi puţinul pe care îl primea, refuzând mâncarea. Cu alte cuvinte, resimţea ceea ce noi oamenii numim „ciudă”. Îi era ciudă pe celălalt câine şi acţiona în consecinţă, chiar dacă asta îl costa evident.

Pierderile apar atunci când ne raportăm infantil la principiul egalităţii. Vrem egalitate cu orice preţ, precum copiii aceia care bat din picior şi nu vor să mai audă nimic altceva. Egalitate vom avea, în acest caz, însă cine plăteşte oalele sparte?

Winston Churchill, care ştia câte ceva despre morală şi despre politică, întreba la un moment dat dacă este mai bine să avem egalitate cu preţul sărăciei, sau prosperitate cu preţul inegalităţii?

Pentru copiii mici, lucrurile sunt simple, pentru că ei îşi permit să arunce bomboanele pe care le-au primit. Noi, însă, vom plăti toată consumaţia, când se opreşte muzica şi se pun scaunele pe masă.

Sursa: bursa.ro

In this article


Join the Conversation

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.